Era una din acele zile cu raze jucăuşe şi fulgi argintii,
 cu bucle încâlcite şi mâini gata pregătite să-l îmbrăţişeze.

fără el,
ea era doar un ghem nepătruns de vise,
o copilă neînsemnată
într-un oraş pustiu,
o umbră rece.

dacă şi-ar fi întins mâinile

ar fi  aflat

şi el  

si ea 

că se aflau

la o distanţă  potrivită

de-a se cuprinde-n braţe.

Tot timpul

  

îî simţea 

căldura 

celei din urmă mângâieri

în timp ce se pierdea

în lumina incandescentă

a soarelui.

îl vedea liniştit,

urcând

 pe rând

câte o treaptă

în timp ce ea 

îl aştepta aproape

să îl cuprindă-n braţe.

dacă l-ar fi luat în braţe

 ar fi simţit că tot ce va face 

va fi pentru el

şi pentru ea era doar el.

şi n-ar fi tristă
ea

şi n-ar mai plânge

el.

Nu-şi dorea nimic,
nimic mai mult,
decât să privească mereu,
verdele frumos al ochilor
ce colorau întreaga ei viaţă.

Câtva timp,
s-ar fi părut că cei doi se urmăreau
unul pe altul
ca şi cum s-ar lua la întrecere.
Peste întinderea câmpiei,
unul lângă celălalt,
ea şi el
păreau preschimbaţi
într-o pasăre,
într-un zbor.
De fapt,
era doar el
ce îşi lua iubita-n ale sale braţe
ca să o liniştească,
iar ea,
în felul ei copilăresc
se ascundea în el
în timp ce se pierdea
în una din acele stări,
când durerea din suflet
îi ardea fulgerată de o bucurie intensă.

El o iubea într-atât,
 încât
o aştepta cuminte,
ca ea
pe rând
să-şi împletească  cele mai ascunse dorinţe
în buclele prea răvăşite,
pe fiecare
doar el să despletească,
să le-ncâlcească-n ghemul său de vise
ca mai apoi să le-mplinească
o dată ca niciodată.