Recunosc, m-am schimbat şi voi continua să mă schimb. Cred că e ceva firesc până la urmă: cresc, mă maturizez cu fiecare experienţă, învăţ din propriile greşeli, mă descopăr, iubesc şi sunt iubită, visez, am dorinţe, toate acestea pentru că sper şi aspir la ceva mai bun.
Am încercat să-mi explic de ce nu mă pot desprinde din îmbrăţişarea celui care mi-a fost cel mai aproape în ultimii ani, de ce îl iubesc atât de mult şi oare ce-l face întratât de diferit încât să îl păstrez atât de-adânc în suflet. Apoi mi-am amintit cum a început totul. Cu prima rugăciune, cu prima zi de post, cu alinarea regăsirii celei mai frumoase jumătăţi. Pe-atunci încă citeam poveşti cu feţi frumoşi şi zâne bune, n-aş fi crezut că drumul ce-am ales avea să fie pe cât de lung şi greu pe-atât de plin de daruri. Uitasem ce-mi spunea bunica odinioară, că oamenii cu adevărat preţioşi trebuie ţinuţi aproape, cu iubire, că nu vor fi doar flori pe cale ci şi multe lacrimi amare, că nu primim mai mult decât sufletul nostru poate duce şi că doar depăşindu-ne temerile, vom descoperii fericirea împlinirii depline.
De când mi-am întâlnit jumătatea, zilele n-au mai semănat între ele, bucuriile au fost mai intense iar suferinţele mai pline de-adevăr, împreună împărţindu-le. Despre puterea dăruirii aveam să aflăm amândoi, că în cele mai grele momente de rătăcire ne putem ridica reciproc, alinându-ne, alintându-ne. Drumul acesta are să fie lung... iubirea n-are să se sfârşească niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu